CUPRINS
Euforia
Plecarea
Primii camarazi
Primii paşi
Abandonul
Pe cont propriu
Un nou prieten
Gânduri pe drum
Un singur drum, mai multe posibilităţi
Mi-e dor de mama
Din nou la drum
Granon – mai aproape de Dumnezeu
Unde mergem?
Confruntarea
Un nou început
Nu suntem singuri
Imre & Bertram
Mesajul de la crucea de fier
Orice drum se încheie când îi vine timpul
Din nou cu Imre
Lupta orgoliilor
Cu gândul la prieteni
Ultima noapte pe Camino
Confirmarea
EUFORIA
Când privesc în urmă, pare de necrezut că am fost acolo. Dar incredibil pare şi că, în viaţa mea de dinainte, călătoria asta era ceva greu de conceput. Că atât de multe lucruri erau de neimaginat! Astăzi viaţa mea are noi dimensiuni: ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn lung, ca şi când ochii mei văd cu adevărat pentru prima dată. Nimic nu s-a schimbat la exterior, dar nimic nu mai e ca înainte.
Totul a început în decembrie 2003, când nebuna de Cristina mi-a adus de Moş Nicolae „Camino”. Îmi tot vorbise despre cartea asta a lui Shirley MacLaine, iar acum, în sfârşit, avusese ocazia să mi-o ofere. Nici ea nu o citise, dar mi-o tot lăuda ca pe ceva special. A mai cumpărat încă vreo cinci exemplare pe care le-a dăruit şi altor prieteni, iar îndârjirea cu care continua să ofere cartea mi-a aţâţat curiozitatea.Totuşi, n-am citit-o imediat, căci au venit sărbătorile, iar priorităţile se aliniaseră la start. Am amânat lectura pentru mai târziu şi abia către sfârşitul lui februarie am reuşit să o termin. Am fost fascinată, pur şi simplu nu-mi reveneam!
Povestea era mai degrabă o născocire SF a unei minţi dornice să răspundă întrebărilor ce frământau omenirea de secole, decât jurnalul unei simple călătorii pe Terra! Şi totuşi, drumul de la care pornise totul era acolo, nu era deloc ficţiune şi putea fi parcurs de oricine!... Chiar de oricine?
DRUMUL! Pentru o vreme a rămas un simplu vis! Nu credeam că e posibil să devină o realitate şi pentru mine! Mă incita ideea de a parcurge pe jos o distanţă pe care cu greu o cuprinzi cu gândul: aproape 800 Km! Probabil că în toţi cei 34 de ani ai mei nu parcursesem distanţa asta cu piciorul!
Viaţa mea se întâmpla din ce în ce mai departe de natură, deşi, cândva, tot ceea ce îmi dorisem mai mult fusese să trăiesc la ţară, unde pentru prima oară am fost sedusă de susurul izvoarelor şi foşnetul frunzelor. Să petrec timp la umbra unui copac, sorbind din tihna şi energia lui! Dar toate astea erau acum foarte departe, iar realitatea fiecărei zile era plină de zgomotul şi forfota străzilor bucureştene, de agitaţia şi stresul deja comune pentru oraşele secolului în care trăim. Ritmul vieţii urbane devenise tot mai pe gustul meu şi de multe ori mă întrebam dacă aş mai putea să petrec atâta timp în natură, aşa cum o făceam în copilărie, şi dacă asta mi-ar mai putea aduce aceeaşi satisfacţie. În viaţa mea, de altfel trăită cu bucurie şi entuziasm, confortul era pe primul plan: acasă, în maşină, la birou şi oriunde îmi petreceam timpul liber seara sau la sfârşit de săptămână. Mersul pe jos fusese de mult eliminat în favoarea automobilului, chiar dacă aveam nevoie să ajung numai până la colţul străzii! Cât despre activitatea fizică, încercam să-i aloc câteva ore pe săptămână, dar niciodată n-am reuşit să creez o permanenţă a sportului în viaţa mea, sedentarismul fiind principalul cap de acuzare împotriva vieţii mele citadine.
Iar acum, toată povestea asta cu DRUMUL... Era de necrezut chiar şi pentru mine că mă atrăgea atât de mult! O lună întreagă departe de problemele şi de preocupările de zi cu zi, o lună întreagă în care singura mea grijă ar fi fost să mă trezesc dimineaţa şi să plec la drum! Pur şi simplu să merg înainte, străbătând Spania de undeva de la graniţa cu Franţa înspre vest, către oceanul Atlantic, întâlnind oameni din toată lumea şi locuri încărcate de istorie, locuri care, cu fiecare oră, vor avea o altă înfăţişare!
Mi se părea magic, posibil şi imposibil să mi se întâmple chiar mie! Ceea ce altădată ar fi fost o corvoadă - trezitul dimineaţa, spălatul rufelor, mersul pe jos, efortul de a căra rucsacul - îmi părea acum un preţ mic pentru această călătorie şi chiar o încercare pe care îmi doream să o trăiesc: aceea de a fi complet liberă, de a-mi pune corpul în mişcare şi de a întâlni în fiecare zi oameni şi locuri noi, de a face faţă necunoscutului.
Aş fi putut să plec într-o croazieră pe mare, să stau o luna pe o plajă exotică şi să nu fac niciun efort, dar asta nu mă anima, nu-mi dădea energie, nu-mi stârnea deloc entuziasmul. Lucruri asemănătoare făcusem de multe ori până atunci şi nu era nicio problemă să le fac din nou. Acum însă mă atrăgeau misterul acestui drum, promisiunea de a petrece o lună de zile alături de mine însămi, de a-mi goli mintea şi purifica sufletul, de a descoperi lucruri ce aveau să-mi aducă o cunoaştere aparte a fiinţei mele.
Citisem despre modul în care decurge o zi pe Camino - te trezeşti dimineaţă, în jurul orei 05:00, dacă ceilalţi încă dorm îţi strângi lucrurile la lumina lanternei, apoi pleci la drum; seara, acolo unde te opreşti faci un duş, cald sau rece, îţi speli lucrurile pe care a doua zi, dacă nu sunt uscate, le prinzi cu ace de siguranţă de rucsac şi le duci pe spate până când soarele reuşeşte să absoarbă toată apa din ele. Era ceva extraordinar în acest mod de viaţă atât de simplu. Doar gândul de a fi atât de lipsită de grijile şi preocupările zilnice îmi dădea o senzaţie de libertate pe care n-o mai încercasem înainte.
Vorbeam deseori cu Cristina despre drum, tot întrebându-ne ce şanse ar fi pentru noi. Cristina spunea cu uşurinţa ce-o caracterizează, pe un ton ce încerca să mă liniştească: „Daaaa, o să-l faacem, bineînţeles!”. Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred! Vorbea ca şi când am fi plecat în weekend până la Sinaia, de acolo urmând să facem un scurt traseu şi apoi să venim acasă! Chiar şi asta ar fi fost o aventură greu de închipuit pentru noi, având în vedere că în ultima vreme nu aleseserăm decât poate o singură dată o scurtă drumeţie pentru sfârşitul de săptămână. Atitudinea ei, uşor superficială în lejeritatea cu care aborda propunerea mea - pentru că nu mi se părea că înţelegea întocmai ce însemna DRUMUL şi nici că aprecia corect şansele noastre - mi-a aprins şi mai tare dorinţa de a reuşi. Mă gândeam: „E nebună, nu-şi dă seama ce spune! Dar dacă ea zice că se poate, dacă priveşte totul atât de relaxat, atunci şi eu pot să o fac! Trebuie doar să aflăm mai multe amănunte. Să ne pregătim şi să pornim la drum. Odată plecate, vom reuşi!”
Am început să caut informaţii despre Camino de Santiago, DRUMUL călăuzit de Calea Lactee, am citit cât de mult am putut în puţinul timp ce-mi rămânea după orele de lucru, am căutat hărţi şi fotografii care să spună mai mult decât cuvintele, totul pentru a înţelege cât de posibilă era - fizic - călătoria asta, pentru mine şi pentru Cristina!
Mai întâi trebuia să ne lămurim care e traseul, prin ce parte a Spaniei trece, care sunt localităţile pe care le întâlneşte şi mai ales care este exact distanţa totală ce trebuie parcursă. Primul lucru pe care l-am aflat a fost că de fapt sunt ...mai multe „Camino”! Am fost aproape nefericită! Cum era posibil ca un itinerariu atât de faimos, cu atâta istorie, despre care se scriseseră chiar şi cărţi, să nu fie unic?! Am printat hărţile şi seara m-am întâlnit cu Cristina să comentăm primele informaţii. I-am arătat că sunt 7 variante, dintre care unul se numea „Original Way”. Am bănuit că ăsta ar trebui să fie adevăratul DRUM, dar totuşi nu recunoşteam decât una sau două dintre localităţile pe care le întâlnisem în cartea lui Shirley MacLaine. Aş fi vrut să recunosc punctul de plecare - St. Jean Pied-de-Port - dar n-a fost chip! Mai târziu am înţeles ce se întâmplase, dar până atunci a trebuit să mai petrec multe ore pe internet: harta pe care am găsit-o prima oară cuprindea doar regiunea Galiciei, în care toate cele 7 drumuri se întâlneau! Aşa că nu aveam cum să identific punctul de început despre care citisem şi să îmi dau seama care dintre cele 7 drumuri este cel despre care aflasem că este influenţat pozitiv de energia Căii Lactee! Trebuie să recunosc că legendele pe care le citisem despre drum, mai mult sau mai puţin credibile, m-au stârnit şi m-au împins înainte în decizia de a gusta eu însămi din tainele sale. I-am trimis nişte link-uri Cristinei îmboldind-o să caute şi ea informaţii. Eram convinsă că până la urmă aveam să găsim o cale să facem şi noi călătoria!
*
Eram în aprilie când am găsit site-ul unui grup de unguri care făcuse călătoria cu câţiva ani în urmă. Cu vârste între 18 şi 23 de ani, din grup făceau parte vreo trei sau patru băieţi şi o singură fată. N-am avut răbdare să le citesc impresiile despre traseu, dar am sorbit cu privirea fotografiile pe care le publicaseră: totul părea atât de simplu! Deşi din romanul lui Shirley MacLaine reieşea că drumul este dificil, văzând pozele lor, am început să prind noi speranţe. Mă temeam pentru siguranţa noastră, dar faptul că acei tineri reuşiseră mi-a dat curaj, iar pe măsură ce progresam în cercetările noastre, eram tot mai fascinată!Într-o bună zi i-am spus Cristinei: „Ştii ceva? Cred că ştiu de ce ne-am cunoscut!”. Parcă-i văd şi acum expresia mirată, răzbătând de sub zâmbetul ei ştrengăresc, de copil cu inima mare. „Împreună vom face Camino!” am decretat eu hotărâtă şi, după felul în care m-a privit, am înţeles că tinde să acorde o şansă vorbelor mele. Căci nu erau doar nişte vorbe aruncate, era mai mult decât un simplu gând, era ceva ce venea din adâncul meu, un adevăr pe care nici măcar nu mă gândeam să-l pun la îndoială! Părea extrem de limpede pentru mine că aşa stau lucrurile!
Nu încerc să găsesc motivul pentru care fiecare dintre prietenii mei au apărut în viaţa mea, dar trebuie să mărturisesc că în ceea ce o priveşte pe Cristina am avut întotdeauna sentimentul că întâlnirea noastră nu e întâmplătoare. Şi asta pentru că în ultimii 15 ani, de câteva ori bune, am fost la un pas de a ne cunoaşte. Şi totuşi acel pas rămăsese neparcurs atâta vreme, de parcă aşteptase momentul potrivit! Apoi, în urmă cu trei ani, când ne-am întâlnit prima oară, mi-a fost complet indiferentă, iar ea nu m-a plăcut deloc. În mod normal, sentimentele noastre ne-ar fi fost suficiente ca să nu ne mai apropiem vreodată deliberat. Şi totuşi, fără să ştim când şi cum, doi ani mai târziu deveniserăm nedespărţite. Pur şi simplu nu mai concepeam viaţa una fără cealaltă! Aşa că întrebarea apăruse firesc: de ce abia acum? Avuseserăm atâtea şanse de a ne întâlni, dar le irosisem preţ de peste 15 ani. Destinul - sau ce-o fi fost - insistase, însă, până când ajunseserăm să-i facem pe plac.
Deseori glumeam pe seama acestui joc al sorţii: „Sigur avem vreo misiune măreaţa de împlinit împreună! Fii pregătită, pesemne i-a venit timpul!”. Şi într-o zi, din glumă-n glumă, a apărut ideea acestui drum, ideea de a face ceva ce eu n-aş fi îndrăznit nicicând să-mi propun în absenţa Cristinei, ceva care ieşea complet din peisajul vieţii mele şi chiar al vieţii ei!”
Încă nu ştiam cum să fac să plec pentru mai bine de o lună din ţară, dar ştiam – simţeam foarte clar – că o voi face! Din clipa în care am înţeles asta am fost ca vrăjită! Pluteam şi aveam o mină permanent fericită, ca şi când descoperisem secretul pietrei filozofale, iar de-acum era doar o chestiune de timp până când aş fi ajuns să obţin tinereţea veşnică.
Peste tot nu vedeam altceva decât posibilitatea de a-mi împlini acest vis. Am trăit pe propria piele zile magice, în care totul era posibil, pentru că gândeam că e posibil! Am văzut cât de uşor poţi împlini ceva, atunci când ştii exact ce vrei şi când îţi doreşti foarte mult ca acel lucru să se întâmple. Când îl simţi deja prezent în viaţa ta. Iar asta a fost probabil prima dintre iluminările pe care aveam să le primesc de la drum, înainte chiar ca el să se întâmple. Spun „iluminare”, căci aşa a venit pentru mine. Deseori auzim rostindu-se aceste vorbe, iar adevărul lor pare de la sine înţeles: „Când îţi doreşti cu adevărat ceva, reuşeşti!” Dar să simţi pe pielea ta cum tot universul pare să-ţi fie aliat pentru ca lucrurile să meargă în direcţia dorită este cu totul altceva decât să citeşti în cărţi. Este ceea ce-ţi dă iluminarea, credinţa că atunci când îţi doreşti foarte mult ceva, când simţi în fiecare atom al fiinţei tale că acel ceva este o parte din tine, totul devine posibil!
Îmi doream de mult timp să-mi schimb serviciul. Renunţasem să mai fiu activă şi începusem să accept fără nicio luptă metode în care nu credeam, iar în mintea mea făceam prognoze ale nereuşitelor pe care le vom avea pentru că lucrurile nu mergeau aşa cum îmi închipuiam eu că trebuie să meargă. Nu mai depuneam niciun efort, mă lăsam purtată de val şi devenisem un fel de corp străin în interiorul organizaţiei din care tehnic încă făceam parte, deşi nu-mi plăcea să recunosc şi să mă mai identific cu ea. Dar era mult mai comod să rămân în continuare acolo, mai ales că nu-mi era prea clar ce aş vrea să fac dacă aş pleca. Căzusem într-un soi de blazare şi pur şi simplu nu vedeam de ce un alt job m-ar inspira şi m-ar motiva mai mult decât prezentul. Mă simţeam deja prea tocită şi totodată confuză, aşa că nu căutam nimic, deşi simţeam că nu mai pot continua, în acest fel, mult timp. Eram ca într-o capcană: dormeam în aşteptarea unei minuni care să-mi trezească, din nou, dorinţa de a mă implica, de a lupta pentru ceva.
Încă din februarie primisem o ofertă pentru un nou job. La început nu mă interesase deloc, însă nici n-o refuzasem, gândind că poate n-ar fi tocmai o idee rea. Aşa că am tot amânat decizia până când minunea pe care o aşteptasem s-a produs, şi dintr-o dată aveam o nouă raţiune de a trăi. În momentul în care am decis că vreau să plec la drum, un nou job era tocmai soluţia pe care o căutam. Nu doar că îmi oferea perspectiva unui nou început, dar era şi şansa de a avea timpul necesar pentru călătorie. Când am înţeles asta – la începutul lunii mai – am avut o discuţie cu viitorul angajator şi în cele din urmă am convenit că voi începe lucrul în septembrie, ceea ce îmi lăsa răgazul de a parcurge Camino fără niciun fel de grabă şi chiar de a avea, ulterior, o binemeritată vacanţă de vară.
Totul a fost posibil: am hotărât că vom pleca pe 24 iunie, astfel încât să avem tot timpul să ajungem la destinaţie – Santiago de Compostela – pe 25 iulie, sărbătoarea Sfântului Iacob. O dată la cinci, şapte sau chiar mai mulţi ani, 25 iulie pică duminică, iar anul respectiv este considerat sfânt! Aşa era şi anul 2004, iar în Compostela urma să fie mare sărbătoare la acea dată. Cum următorul an sfânt avea să fie abia în 2010, dorinţa mea de a parcurge Camino în vara lui 2004 a devenit şi mai mare.
Mai rămânea ca şi Cristina să poată rezolva totul la serviciu – însă din discuţiile preliminare pe care le purtase, nu părea să fie niciun impediment, iar subiectul ăsta nu a prea apărut în discuţiile noastre. Apoi problema fizică pe care trebuia să o clarifice. Cu nu prea mult timp în urmă, după nişte dureri puternice, Cristina îşi descoperise ceva nu tocmai în regulă, la coloană. Urma să discute cu medicii pentru a lămuri dacă drumul ar fi sau nu recomandat pentru starea ei. Verdictul n-a întârziat prea mult: primii doi medici pe care i-a consultat i-au spus să nici nu se gândească!!
Eram disperată! Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, că toate planurile noastre vor fi fost în van. Mă tot gândeam la problema ei şi la ea aşa cum o ştiam eu: dansând nebuneşte prin cluburi şi făcând fel şi fel de trăznăi pe care cineva într-atât de bolnav nu le-ar fi putut duce. Să nu poată merge la pas, fără nicio grabă, chiar şi 7-800 de kilometri mi se părea imposibil. Începusem să o bănuiesc că dă înapoi şi că a găsit cea mai potrivită scuză pentru a renunţa. Îi spuneam că nu văd cum ar putea fi drumul o problemă mai mare decât viaţa ei prezentă, în care zilnic, aproape zece ore în şir, sta pe scaun: „ce alt duşman mai mare decât sedentarismul poate avea coloana ta?”. Dar medicul insista, spunându-i că poate fi extrem de grav pentru sănătatea ei să facă asta. Că cel mai bine ar fi să mai aştepte un an, să se antreneze, să-şi întărească musculatura spatelui, să vadă cum evoluează problema şi abia apoi să ia decizia de a porni sau nu la drum.
Fierbeam! Simţeam că se învârte pământul prea repede şi că tot ce părea clar şi avea un sens până atunci în viaţa mea dispăruse! Deja făcusem demersuri importante: mă edificasem asupra riscului pe care îl presupunea călătoria şi ajunsesem să depăşesc teama, anunţasem data la care voi părăsi definitiv compania şi făcusem rezervări la avion pentru amândouă, nemaivăzând nicio piedică posibilă în calea plecării noastre. Dar lucrurile păreau să ia o întorsătură cu totul neaşteptată.
Am insistat să mai vadă şi alţi medici! În plus, am avut cu ea o discuţie detaliată despre modul în care prezentase problema. I-am explicat enervant de mult că e foarte important să nu înceapă aşa: „Intenţionez să plec într-o călătorie de 800 de kilometri cu rucsacul în spate”. La o atare afirmaţie, nici chiar eu n-aş fi lăsat-o să plece. De asemenea, i-am spus că e important să le dea o idee mai clară despre natura efortului pe care urma să-l facă. Că e mai bine să le spună că pleacă într-o călătorie şi că 3-4 săptămâni va merge în fiecare zi pe jos, uneori chiar şi 30 de kilometri. Înţelesesem că problema ei e serioasă, însă, din modul în care aborda subiectul, mi se părea că pur şi simplu nu vrea să obţină aprobarea medicilor.
Înainte de a mai merge la alţi medici, ne-am început propriile teste: ne-am echipat cu ceea ce aveam fiecare la îndemână şi am pornit pe jos prin Bucureşti. Mai întâi am măsurat cu maşina o distanţă de 10 Km (din Piaţa Victoriei, pe la Piaţa Charles de Gaulle, Arcul de Triumf până la Aeroportul Băneasa şi înapoi), apoi am plecat la drum! În două ore şi zece minute am parcurs distanţa, iar la sfârşit ne simţeam destul de bine, în mod clar am fi putut să mai mergem încă pe atât fără prea mari probleme. Asta ne-a dat curaj. Am mai aşteptat o zi, pentru a vedea cum ne simţim după! A doua zi, surpriză: Cristina se simţea foarte bine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! În schimb pe mine mă dureau destul de tare articulaţiile şoldurilor şi chiar mi-era destul de greu să merg! Mi-am zis că odată rodate articulaţiile, durerile vor ceda şi nu voi mai avea probleme.
Cum ştiam însă că încă din liceu aveam şi eu ceva probleme cu coloana, m-am hotărât să clarific cât de grave sunt. În mai puţin de-o oră aveam rezultatele radiografiei: scolioză uşoară şi distanţele dintre câteva vertebre micşorate. M-am cam speriat, dar am ştiut că nu mă voi opri din cauza asta. Medicul (altul decât ceilalţi doi pe care-i consultase Cristina înainte) a înţeles foarte bine starea noastră de spirit şi ne-a spus că, având în vedere entuziasmul şi dorinţa noastră, nu vom avea nicio problemă. Ne-a interzis, totuşi, să cărăm greutăţi prea mari: i-am promis că eu voi căra max 5 Kg, iar Cristina numai două.
Am răsuflat uşurate: vom pleca!! Febra căutărilor a crescut şi mai mult, am început să caut informaţii mai aproape de locul faptei. Mi-am amintit că am o prietenă care de câţiva ani locuia în Madrid şi m-am gândit să o întreb dacă ştie ceva despre Camino şi dacă nu, să facă un mic sondaj printre prietenii ei spanioli. Ideea s-a dovedit a fi foarte bună: Ioana mi-a dat câteva informaţii foarte preţioase şi mai ales mi-a recomandat un site cu forum în limba engleză – majoritatea site-urilor pe care le găsisem până atunci erau în spaniolă sau nu aveau forum!
Teancuri de pagini curgeau din internet prin imprimantele noastre în fiecare zi, iar seara petreceam împreună ore în şir analizându-le şi comentând ceea ce vedeam! Pe măsură ce ştiam mai multe, visul începea să prindă contur; nu mai era doar o fantezie, părea o aventură a spiritului şi trupului în cel mai sigur cadru natural!
Am început să căutăm magazinele specializate în echipamente pentru drumeţii şi articole sportive. La început am făcut doar o trecere în revistă a magazinelor ce ofereau produse de acest tip, fără să cumpărăm nimic. Voiam să ne asigurăm că vom avea cu noi cele mai bune lucruri. Aveam oricum handicapul lipsei de antrenament şi al problemelor fizice, n-am fi vrut ca încălţări nepotrivite sau un tricou prost ales să ne pună în pericol toată călătoria. În plus, unul dintre cele mai importante aspecte pe tot parcursul căutărilor echipamentului a rămas greutatea, asa că pentru fiecare dintre cele necesare căutam lucruri cât mai uşoare.
Îmi amintesc că la primele vizite în magazinele specializate eram privite cu ironie şi neîncredere. Când am intrat prima oară, am cerut pantofi speciali de mers, iar Cristina a menţionat zâmbind că vor trebui să facă faţă la 800 de kilometri! Vânzătorul ne-a măsurat din cap până-n picioare şi, zâmbind în barbă către pantofii mei cu toc înalt, a continuat să ne prezinte produsele, dar am văzut clar că nu prea am fost luate în serios. Mi-am promis în gând că voi veni să le arăt poze şi să le povestesc despre călătoria mea, după ce mă voi întoarce – convinsă fiind că voi face cu mult mai mult decât se aşteptau ei!
Timpul a trecut repede, cum se întâmplă întotdeauna când ai multă activitate. Mai rămăseseră vreo zece zile până la plecare! Cumpăraserăm câteva dintre „piesele” echipamentului, urmând să completăm cu toate celelalte lucruri pe care deja le aleseserăm şi să achităm biletele de avion. Totul părea să meargă bine, iar Cristina avea să fie partenerul meu de drum! Dar ...
16 iunie 2004
Ce-am să mă fac eu singură?????!
Plec singură! NU CRED! Nu vorbesc deloc spaniola!! Niciun cuvânt! Mi-e frică!
Iată şi primele rânduri din jurnalul meu – din chiar ziua în care am cumpărat caietul ce urma să aibă această destinaţie! Atunci am aflat: Cristina nu mai poate să vină! Întotdeauna am discutat despre plecarea noastră! Într-o zi – cu mai bine de o lună în urmă – ne întrebaserăm ce am face dacă una dintre noi, forţată de împrejurări, ar renunţa la călătorie. „Eu aş pleca oricum!” mi-a spus Cristina şi, ca întotdeauna, am invidiat-o pentru uşurinţa cu care părea să se lanseze în experienţe atât de dificile pentru mine! Eu, pe de altă parte, am zis... „Nu ştiu ce-aş face, probabil că n-aş mai pleca, mă sperie gândul de a fi singură într-un total necunoscut! Sper să nu fie cazul să iau o astfel de hotărâre.”
Şi totuşi, iată că a venit ziua în care a trebuit să iau exact hotărârea asta: plec sau nu, în condiţiile în care o pot face doar singură? În ciuda faptului că avusese o aprobare de principiu şi că nici prin minte nu-i trecuse că ar putea să apară vreo problemă, în cele din urmă Cristina nu a obţinut concediu pentru toate cele 6 săptămâni necesare.
Am încercat să-mi păstrez calmul, aşa cum fac întotdeauna în situaţiile de criză, şi să caut o alternativă. Deşi părea imposibil să găsesc pe cineva disponibil şi interesat să încerce experienţa asta, cu doar o săptămână înainte de plecare ... am făcut o listă scurtă – vreo 10 nume, oameni despre care am crezut că s-ar gândi, măcar, să facă pasul ăsta – şi am început să povestesc şi să adresez incredibila întrebare: VREI SĂ MERGI?
Sigur că mai toată lumea ar fi vrut tare mult, însă ceea ce am auzit eu a fost: prea devreme, prea târziu, imposibil să lipsesc atât, dacă n-aş fi avut familie..., eşti curajoasă, băi, bravo, eu nu pot! Sau: uau, nu poţi să faci asta: 30 Km pe zi, în fiecare zi, pentru aproape o lună ... e foarte mult, nu rezişti fără antrenament! Organismul suferă tot felul de transformări!
Cristina, pe de altă parte, mă încuraja în mod ciudat: „Oare cum o să te descurci tu singură când vei merge la duş? Unde o să-ţi laşi rucsacul său borseta cu banii şi actele? Va trebui să le ţii mereu cu tine!”
Deşi nu am găsit pe cineva să poată face chiar atunci pasul, conversaţiile m-au ajutat. Pur şi simplu m-am văzut pe mine în toţi cei cu care vorbeam, m-am văzut aşa cum eram înainte de a mă gândi la drum şi cum mă transformase dorinţa de a merge către Santiago de Compostela. Şi m-am văzut aşa cum aş fi fost dacă aş fi renunţat la tot planul!
Două zile am trăit într-o tensiune isterică, cu un milion de semne de întrebare învârtindu-se prin mintea mea. Apoi am hotărât: „Mă duc şi-mi ridic biletul de avion! Nu pot renunţa la tot doar pentru că nu merge Cristina! Au mai fost şi alte femei care au plecat singure! Mă voi descurca cumva!”
Când am ajuns la agenţie, picioarele îmi tremurau, iar sângele îmi circula prin cap cu un zgomot grav. Mă gândeam că încă pot să fac cale-ntoarsă! Că pot să-mi cumpăr un circuit în Europa şi pot petrece o lună umblând din ţară în ţară, vizitându-mi prietenii stabiliţi prin diverse colţuri ale Europei şi pe care nu-i mai întâlnisem de mult timp, descoperind locuri pe care nu le văzusem, încă, în lume! Dar nu ăsta fusese visul meu! Încercam să-mi imaginez asta, dar nu-mi simţeam inima tresărind ca atunci când am înţeles că voi pleca pe Camino.
Am intrat în agenţie, biletul era deja pregătit şi l-am primit imediat. Am început să mă simt bine, din ce în ce mai bine. Curând, în drum spre casă, cântam de fericire! Deja puteam să simt toată libertatea pe care aveam s-o trăiesc pe drum! Nu ştiam cum o să fac, dar ştiam că nu mai am de ales, aşa că era puţin probabil să nu găsesc o cale să ajung până la capătul DRUMULUI la care visasem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu